7 Noiembrie 2010

Drumul şi podul roman din Potaissa (Radu Cerghizan)

Posted in Uncategorized la 05:55 de .

                                           
                                           Cele mai timpurii lucrări publice au constituit amenajări strict necesare de infrastructură, care au contribuit la aşezarea primelor grupe de colonişti la Potaissa în secolul al II-lea d.C. Printre acestea un rol prioritar l-au avut drumul Apulum-Războieni-Potaissa-Napoca şi podul peste Arieş din Potaissa. 
 
 Locul descoperirii unor altare, respectiv a templului roman, relativ aproape de Arieş şi, mai ales, de podul de peste acest râu, indică zona în care s-au aşezat cetăţenii civili romani: la sud-est de Potaissa dacică, la poalele Dealului Zânelor, spre sud de Valea Sănduleşti, până la bucla mare pe care o descrie Arieşul. Pe aici trecea drumul roman Apulum-Războieni-Potaissa-Napoca.
 
                                         Traseul exact al drumului roman prin Potaissa nu este cunoscut, fiind acoperit din păcate de construcţii şi străzi. Urmele drumului, din direcţia Napoca spre Potaissa, se pierd la intrarea în oraş, în capătul nord-vestic al Turzii. Drumul se conforma însă cert topografiei terenului, ocolind la est Dealul Cetăţii, urmând fie traseul I: str.G.Bariţiu (fostă Varga) – str.Dr.I.Raţiu (fostă Josika Miklós, Varga) – Piaţa Romană (fostă Ecaterina Varga, Andrei Şaguna, Piaţa de fân = Szénatérm, Piaţa de lemne = Fapiac) – podul peste Valea Sânduleşti – podul peste Arieş; fie traseul II: str.G.Bariţiu – str.General Drăgălina (fostă Oltului, Jdanov, Rákoczi, Kis) – Piaţa Romană – podul peste Valea Sânduleşti – podul peste Arieş; fie: traseul III: str.Clujului – str.Avram Iancu (fostă Kolozsvari) – Piaţa Republicii (fostă Mihai Viteazu, Föter) – Piaţa 1 Decembrie 1918 (fostă Steluţei, Regina Maria, Kossuth) – str.Libertăţii (fostă Regele Ferdinand, Egyházfalva) – Piaţa Romană – podul peste Valea Sânduleşti – podul peste Arieş. După traversarea Arieşului, drumul roman intersecta zona industrială a Turzii, ajungând la str.22 Decembrie 1989 (fostă Armata Roşie) şi îndreptându-se apoi spre Bogata – Călăraşi – Războieni (unde exista un castru roman auxiliar) – Apulum (Alba Iulia).
 
                                 In cartea sa “Torda város és környéke” (“Oraşul Turda şi imprejurimile sale”, 1889, Budapesta) Orbán Balázs descrie în felul următor o porţiune a drumului prin Potaissa: “Pe lângă castru trecea drumul strategic Napoca – Potaissa – Apulum, pe lângă peretele şi poarta de est, care se poate urmări pas cu pas, atât spre nord, cât şi spre sud. Dacă pornim din castru în dreptul bastionului din sud-est, drumul coboară prin viile lui Csorba Gergely şi Csiky György spre Valea Sândului, iar de aici trece peste viile Takács István şi Jakob Gergely, apoi peste Valea Sândului. Traseul drumului se distinge în teren, pentru că coloritul plantelor este diferit, viţa de vie este galbenă şi slab dezvoltată, din cauza faptului că stratul superior al fostului drum roman a fost compus din pietriş amestecat cu var. La gura Văii Sândului drumul trece peste vale. Aici se mai văd şi azi (n.a.: în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) picioarele podului şi urmele drumului. De aici, drumul se continuă pe marginea Dealului Tünder (Dealul Zânelor) prin viile numite Pi…- Mal (mai nou Rozsa-Mal) şi prin via lui Szentkirály, după care se indreaptă pe lângă moara Bethlen spre fostul pod roman de peste Arieş”.
 
                                  Podul de peste Arieş a fost construit de militari, care l-au întreţinut şi păzit până la abandonarea castrului în secolul al IV-lea d.C. Se poate ca acest serviciu să-l fi îndeplinit iniţial un detaşament al Legiunii a XIII-a Gemina, până la venirea Legiunii a V-a Macedonica la Potaissa în anul 168 d.C.
 
Podul s-a aflat la max.100 m în aval de vechea moară Bethlen de pe str.Panait Cerna – str.Alecu Russo.
 
Timp de multe secole după retragerea romanilor de la Potaissa podul a fost folosit în continuare. În Evul Mediu timpuriu se menţionează că vama ocnelor de sare de la Torda (Turda) se găseşte într-un loc de lângă râul Arieș „qui dicitur hungarice Aranas-Aranyos, latine autem Aureus” („în locul ce se cheamă pe ungurește Aranyos, iar pe latinește Aureus”). Acest punct de vamă era situat în preajma fostului pod roman, din așezarea fortificată medievală numită Szentmiklós (Sânmiclăuş).
 
                                      Kemény László citează un document din anul 1176, în care se vorbeşte despre Castrum Aranyos. Se crede că acesta a fost fie castrul roman de pe Dealul Cetăţii, fie fortificaţia Szentmiklós  (Sânmiclăuş) de la podul Arieşului, lângă moara lui Bethlen.
 
                                    Prima atestare documentară sigură este cea din anii 1202-1203. Szentmiklós, un sat cu o mică cetate care apăra podul peste râul Arieş, a fost menţionat în acei ani într-un act de hotărnicie emis de regele maghiar Imre I (1174-1204). Fortificaţia Szentmiklós s-a găsit pe locul fostei aşezări romane civile Potaissa (situată înafara castrului), între Valea Sănduleşti şi Valea Pordeiului, pe malul stâng al Arieşului, pe o zona plată (azi: str.D.Zamfirescu – str.Cheii – str.N.Bălcescu – str.Panait Cerna – str.Alecu Russo).
Aici se vămuia sarea transportata cu căruţele de la Turda (înainte de trecerea peste podul peste Aries) spre Decea, unde era îmbarcată pe plute şi transportată pe Mureş spre centre importante de distribuţie.
 
                               Orban Balázs crede ca Sigismund de Luxemburg a reclădit fortificaţia Szentmiklós, cu rol esenţial de apărare a trecerii peste podul Arieşului şi de apărare a Turzii.
 
                             József Benkö (1740-1814) scrie că a văzut spre sfârşitul secolului al XVIII-lea postamente ale podului vechi roman in apa Arieşului.
 
                            Urme ale podului roman au fost văzute în anul 1833 şî de către cercetătorul tudean József Ercsey (1793-1868) care le-a descris în revista Nemzeti Társalkodó (Colocviu Naţional, 1837, pag.294-295) şi de către Orbán Balázs în anul 1882, care le-a menţionat în cartea sa “Torda város és környéke” (“Oraşul Turda şi imprejurimile sale”, 1889, Budapesta, cap.VIII).
 
                          József Ercsey spune că în anul 1833 a mai văzut picioarele podului, făcute din pietre mari, pe jumătate dărâmate. Capetele de pod descrise de el ar fi fost impresionante, cu stâlpi de piatră cu capitele ornamentate, pe care erau sculptate în relief câte o broască mare (simbolul râului Arieş) şi alte patru capitele cu ornamente sculptate şi cu inscripţii pe care el nu le-a putut descifra.
              Orbán Balázs susţine că podul s-ar fi aflat cam la 100 paşi (1 pas = 0,3 m) mai la vale de locul unde a fost vechea moara Bethlen, care a fost mutată în anul 1875 pe locul unde se află azi, la intersecţia str.Panait Cerna cu str.Alecu Russo. Pe timpul lui Orbán Balázs capul de pod din dreapta Arieşului mai era întreg în anul 1882. In acel an s-ar fi scos de aici cu ajutorul bivolilor 42 pietre mari (în formă de L), frumos cioplite, folosite probabil pentru susţinerea podului de grinzi şi a balustradei podului. În acelasi an mai existau pe teren şi câţiva stâlpi lungi de 2-3 stânjeni (4-6 m), utilizaţi în trecut pentru susţinerea podului propriu-zis. Tot atunci (1882) s-au mai scos din albia Arieşului câteva sute de pietre cioplite, transportate şi folosite la fundamentul Casei Economiei (Palatul Finanţelor, Piaţa Republicii nr.15), precum şi la alte construcţii noi (mori, case, poduri peste văile Turzii etc). Vreo 10 pietre au rămas pe locul original (prea mari pentru a fi transportate). Pe partea stângă a Arieşului, Orbán Balázs a văzut şi resturi din capul de pod, resturi de zidărie şi numeroşi stâlpi groşi de stejar implantaţi în albie (pe aceştia erau aşezaţi odinioară stâlpii de piatră ai podului). La data vizitei pe teren a lui Orbán Balázs s-au scos 20 stâlpi de stejar, negrii ca abanosul, cumpăraţi de un tâmplar de mobilă fină. Ar mai fi rămaşi nescoşi cca 40 stâlpi (adânc incastraţi), acoperiţi ulterior de nămol şi aluviuni.
 
                               Nu se cunoaşte data şi cauzele pentru care podul roman a fost ulterior abandonat. Pe „Harta Iosefinică” din 1769-1773 (vezi ilustraţia anexată) exista deja podul peste Arieş pe amplasamentul actual, situat la câteva sute de metri în aval de vechiul pod roman.
 
Citeste pe net : 
„Drumurile Romane din Muntii Apuseni” – autor, Daniel Dobre
 
 

15 Septembrie 2010

Sfarsitul lui Mihai Viteazul la Turda (Radu Cerghizan)

Posted in Uncategorized la 18:25 de .

 

                 Mihai Viteazul a fost domnitor al Tarii Românesti intre 1593-1601. Principalele puteri ale vremii erau: imperiul german (imparat: Rudolf II, 1576-1612, cu resedinta la Praga) si imperiul otoman. Dupa o serie de succese militare, Mihai incheie un tratat favorabil de alianta si cooperare militara cu imperiul otoman. Urmatorul sau tel a fost alipirea la Tara Româneasca a celorlalte 2 provincii invecinate române (Ardealul si Moldova). In Ardeal guverna Andrei Bathory, in Moldova Ieremia Movila. Andrei Bathory devenise de curând principe si dorea cucerirea si supunerea Tarii Românesti. Ieremia Movila fusese instalat la putere in 1595, cu ajutorul Poloniei. In octombrie 1599 Mihai a inceput actiunea militara in Ardeal. La 18.10.1599 infrânge oastea lui Andrei Bathory la Selimbar (lânga Sibiu). La 01.11.1599 este recunoscut la Alba Iulia de Dieta Ardeleana ca noul principe al Ardealului. Incurajat de succes, Mihai a pregatit campania Moldovei. Expeditia din Moldova a durat mai putin de 20 zile (mai-iunie 1600) si s-a soldat cu infrângerea trupelor moldovene polonofile. Mihai s-a reîntors din Moldova la Brasov la data de 27.06.1600. Nobilimea din Ardeal s-a rasculat si a chemat in ajutor trupele habsburgice. Principalele personaje in complotul anti-Mihai au fost: episcopul Napragy si 2 consilieri imperiali: David Ungnad si Dr.Pezzen. Mihai a fost învinovatit de neloialitate fata de Imperiul German si ca ar fi pactizat in secret cu Turcii. La 11.06.1600 Mihai s-a întâlnit cu Dr.Pezzen la Alba-Iulia, caruia i-a comunicat intentia sa de a alipi oficial Ardealul si Moldova la Tara Româneasca, precum si ralierea lui la interesele antiotomane ale Imperiului German, solicitând totodata subventii pentru intretinerea armatei. Dr.Pezzen i-a promis numai functia de guvernator al Ardealului si al Tarii Românesti, nu si al Moldovei. In cursul negocierilor, Mihai a renuntat la unele din cerintele formulate initial. Raportul Dr.Pezzen inaintat imparatului Rudolf II nu a fost favorabil lui Mihai. Aflând de conspiratia nobililor ardeleni, Mihai s-a adresat in scris la 23.08.1600 fratelui imparatului Rudolf II, arhiducele Maximilian, aratând ca crestinatatea insasi ar fi in pericol, in caz de reusita a complotului. Mihai a convocat o Dieta la Sebes, dar reprezentantii ardeleni nu au dau curs invitatiei, ci au organizat o adunare proprie la Oprisani (lânga Turda), prezidata de Stefan Csaki. Trupele habsburgice (conduse de generalul Georg Basta) si trupele nobililor ardeleni s-au reunit la data de 14.09.1600, declarând razboi lui Mihai. La 18.09.1600 a avut loc batalia de la Miraslau (lânga Aiud), in care trupele lui Mihai au fost infrânte. Aflând de esecul lui Mihai la Miraslau, fostul domnitor moldovean Ieremia Movila, sustinut de trupe poloneze, a patruns la inceputul lunii octombrie 1600 in Moldova, cu intentia de a o recuceri si a reveni pe tron. Mihai le-a iesit in întâmpinare cu o trupa redusa (2.500 soldati), incercând stoparea penetrarii polono-moldovene, fiind insa invins la Bucov pe Teleajen (octombrie 1600) si la Curtea de Arges (noiembrie 1600). La 25.11.1600 pe tronul Tarii Românesti a fost instalat Simion Movila, iar in Moldova Ieremia Movila. Mihai pleaca la Praga spre a cere audienta imparatului german Rudolf II si a-i expune pericolul acapararii Ardealului de catre Turci, dar nu a fost primit. Insotit de episcopul de Erlan, Mihai s-a indreptat spre Viena, unde a sosit pe data de 2.01.1601, la resedinta arhiducelui Matthias, personalitate influenta, de la care spera sa obtina sprijinul necesar. Arhiducele a primit in audienta ambele parti aflate in conflict, la inceput pe reprezentantii nobilimii ardelene, apoi (la 15.01.1601) pe Mihai. Mihai si-a prezentat punctul de vedere, sustinând ca nobilimea ardeleana ar fi cea care intentioneaza sa incheie un tratat de pace cu Turcii, nefavorabil puterii habsburgice, reafirmând totodata deplina sa fidelitate fata de Imperiul German. Intre timp, frânele conducerii Ardealului au fost luate de un comitet alcatuit din generalul Basta, nobilii ardeleni Stefan Czaki si Kornis si cei 2 consilieri imperiali (Ungnad si Dr.Pezzen). Nobilii ardeleni doreau numirea in functia de principe al Ardealului a lui Sigismund Bathory. La 2.02.1601 a fost instalat la putere principele Sigismund Bathory, care a adoptat un curs turcofil si antihabsburgic. Inlaturat din functie, generalul G.Basta a anuntat Curtii imperiale revolta antihabsburgica din Ardeal a principelui Sigismund Bathory si reorientarea politicii acestuia spre o alianta cu Turcii. Concomitent, au fost ordonate represiuni din partea noii conduceri a Ardealului impotriva celor loiali lui Mihai. Familia lui Mihai a fost arestata, iar comandantul Baba Novac arestat si condamnat prin ardere pe rug la Cluj (05.02.1601). In aceasta situatie tensionata, Curtea imperiala habsburgica isi modifica cursul fata de Mihai. Delegatii nobilimii ardelene sunt arestati, spre a forta eliberarea familiei lui Mihai. Mihai se deplaseaza din nou la Praga, unde soseste la data de 23.02.1601, fiind primit in audienta de imparatul Rudolf II la 14.03.1601. In urma audientei, se convine un acord favorabil cu Mihai. La 03.04.1601 Mihai pleaca la Viena, spre a ridica suma de bani necesara organizarii noii armate. Paraseste Viena la 29.04.1601, ajungând la Casovia (azi: Kosice in Slovacia) la 11.05.1601, unde la 20.05.1601 se intâlneste cu generalul G.Basta spre reconciliere si pentru formarea unei trupe unice, indreptata contra trupelor principelui rebel S.Bathory. Mihai astepta trupe de intarire si din Tara Româneasca, precum si detasamente secuiesti. Reunirea armatei lui Mihai cu armata generalului Basta a avut loc la Moftin (Satu-Mare). Armata lui Mihai si Basta infrâng armata lui S.Bathory la Guruslau (Zalau) la 3.08.1601. In raspunsul Curtii imperiale Mihai este recunoscut ca sef al unei armate independente, recomandându-i-se insa sa nu atace Moldova, spre a nu irita Polonia (aliata Modovei). In acelasi timp, generalul Basta primeste ordin de a pune la dispozitia lui Mihai trupele necesare recuceririi Tarii Românesti. In aceasta faza, intervin intrigi de culise, care determina reizbucnirea conflictului dintre Mihai si generalul Basta si caderea lui Mihai in dizgratia imparatului Rudolf II. Mihai se gasea la data de 5.08.1601 la Zalau, de unde intentiona sa plece sa faca o vizita familiei sale la castelul din Fagaras. Generalul Basta se deplaseaza in ziua de 09.08.1601 la Cluj, unde ramâne pâna in 15.08.1601. Aici a pus la cale inlaturarea lui Mihai. La 16.08.1601 trupele conduse de generalul Basta ajung la Turda, unde trupele lui Mihai sosisera cu ceva mai devreme. Dintr-o scrisoare adresata de Basta lui Gonzanga Ferante din Casovia (Kosice), rezulta ca generalul Basta ar fi fost decis sa rezolve vechea rivalitate cu Mihai chiar printr-o crima. La 18.08.1601 a avut loc o intrevedere a lui Basta cu Mihai la Turda, soldata cu un dezacord. O parte a trupelor lui Mihai plecase deja spre Fagaras. A doua zi, 19.08.1601, Mihai urma sa plece de la Turda la Fagaras, apoi spre Tara Româneasca. Generalul Basta si ofiterul imperial Michael Szekely au intrunit un consiliu, la care a fost invitat si Mihai. Cu acel prilej urma ca Mihai sa fie arestat si dus la Satu-Mare. Mihai a participat, dar conditiile nu au fost propice unei arestari imediate, observându-se unele miscari de trupe. Dupa plecarea lui Mihai, s-a hotarît arestarea lui in cursul urmatoarei nopti, inaintea plecarii sale spre Fagaras. Tabara si cortul lui Mihai erau amplasate in preajma orasului Turda. In dimineata zilei de 19.08.1601 o trupa de soldati germani si valoni a primit ordinul de a-l aresta pe Mihai (sau ucide, in caz de nesupunere).
Luat prin surprindere, Mihai s-a opus, dar in clipa cand a pus mâna pe spada a fost atins mortal cu o halebarda de catre capitanul valon Raucigny (dupa altii de catre comandantul valon Beauri), dupa care i s-a taiat capul cu propria sabie.
.
.
 
Odata cu Mihai, au mai fost ucisi inca 18 soldati din garda personala. Nu se cunoaste care a fost reactia restului trupelor lui Mihai, stationate in apropiere.
Dupa 3 zile de tulburari, corpul lui Mihai a fost inmormântat pe furis de câtiva sârbi, pe locul executiei (3 km sud de orasul Turda), iar capul, intrat in posesia sotiei unuia dintre capitanii lui Mihai, a ajuns la Târgoviste, unde a fost depus la Manastirea Dealu.
La 23.08.1601 generalul G.Basta a comunicat oficial Curtii imperiale despre sfârsitul lui Mihai Viteazul. Imparatul Rudolf II a dispus cercetari asupra evenimentelor de la Turda si mortii lui Mihai, ramase fara rezultat concret.
 

3 Septembrie 2010

Vechea Mănăstire a Petridului (Radu Cerghizan)

Posted in Uncategorized la 13:53 de .

 .
Vechea Mănăstire a Petridului, datând încă din secolul al XIII-lea, a apartinut succesiv în cursul istoriei la 3 confesiuni: romano-catolică, ortodoxă si greco-catolică.
Amplasamentul ei în teren se cunoaste de pe Harta Iosefină a Transilvaniei din anii 1769-1773, pe locul marcat ca „Monostor”.
Mănăstire romano-catolică
Mănăstirea a fost initial (în secolele XII-XIII) de rit romano-catolic. Ca multumire că a scăpat de invadatorii cumani învinsi în bătălia din 1091, regele Ladislau I al Ungariei („Ladislau cel Sfânt”) a intemeiat pe acest loc o capelă pentru rugăciuni, distrusă de tătari la invazia din anul 1241.
Primul act de cancelarie maghiară care aminteste Mănăstirea Petridului a fost emis de capitlul bisericii din Oradea la 6 octombrie 1278, în care se vorbeste de stăpânul Țării Hăşdătii si despre mănăstirea de pe muntele Petridului.
  Mănăstirea Petridului a fost amplasată într-o poiană (căldare naturală, circ, rotondă) dintr-o pădure alcătuită predominant din stejari si fagi, la altitudinea de circa 780 m. Circumferinta căldării era de 1150 paşi (1 pas = 0,3 m, 1150 paşi = cca 345 m). Prin asezarea ei între ziduri naturale de piatră, a fost un loc de refugiu la nevoie.
 
 
Vechea mănăstire era asezată pe drumul care ducea de la „Piatra Potcoavă” spre sud la 180 m, într-un loc pietros, cu un pâlc de arbori, sub forma unui berc. Din piatra de calcar, primii călugări au zidit o mănăstire-fortăreată în formă de pară. Mănăstirea era apărată din trei părti de peretii naturali ai muntelui.
Mănăstire ortodoxă
Lipsesc date exacte asupra modului de trecere a terenului din patrimoniul maghiar în patrimoniul românesc si asupra începuturilor vietii monahale românesti în acest loc.
Din istoriografia maghiară aflăm însă că la Petrid (azi Petresti) a existat un lăcas românesc de cult ortodox la toponimul „La Biserică”. Mănăstirea a fost reconstruită prin contributia satelor din jur. Istoricul Gheorghe Moldovan datează începuturile probabile ale mănăstirii românesti în prima jumătate a secolului al XVI-lea, cu 10-15 ani înainte de anul 1568. În 1568 Ioan al II-lea Sigismund Zápolya, principele Transilvaniei, a emis un act prin care mănăstirea românească era obligată să plătească anual un impozit de 1 taler de aur, un berbec gras si un stup de albine Scaunului Arieşului pentru altarul care administrativ tinea de Scaunul Arieşului, iar restul clădirii de Comitatul Turda-Arieş.
Mănăstire greco-catolică
Lipsesc de asemenea date istorice sigure asupra modului de trecere a mănăstirii si terenului din patrimoniul bisericii ortodoxe în patrimoniul bisericii greco-catolice (la începutul secolului al XVIII-lea).
O comisie topografică stabileste în anul 1773 arealul mănăstiresc ca având o suprafată de cca 2 ha. Protopopul greco-catolic Teodor Mehesi raportează în inventarul făcut de el la această mănăstire în 11 februarie 1783 (la cererea vicarului general greco-catolic al Blajului) că averea mănăstirii consta dintr-un teren lung de 76 stânjeni (150 m), lat de 40 stânjeni (76 m), cu o suprafată totală de 11.400 mp (1,14 ha), un arător de o găleată (găleată = 80 litri de cereale) si 2 felderi (o felderă = 20 litri de cereale), un fânaţ de 6 care si o pădure. Pe lângă acestea, călugării mai dispuneau de o grădină de legume si de o plantatie de arbuşti (trandafiri, agrişi, struguraşi) si de pomi fructiferi altoiti (meri, peri, pruni). Pământul fertil, adus de călugări din alte părti, a fost asezat peste terenul pietros al poienei. Se ocupau si cu stupăritul. Pentru udarea terenurilor fructifere călugării au dispus de un sistem propriu de irigare, apa de ploaie fiind captată în cisterne.
Mănăstirea a fost distrusă în timpul revolutiei din 1848-49. Pe locul devastat, sătenii din preajmă au construit ulterior, unicului călugăr greco-catolic rămas, o mică bisericută (capelă), o chilie si o clopotnită. Cu timpul, capela a fost distrusă de intemperii, asa că în anul 1880 nu mai exista nici un călugăr pe munte. Pe terenul mănăstirii a existat si un cimitir călugăresc.
Preotul Vasile Sinu reuseste să reclădească biserica mănăstirii greco-catolice în perioada interbelică (nu se stie dacă pe amplasamentul originar), cu ajutorul sătenilor si a unor donatii. El schimbă hramul bisericii din „Adormirea Maicii Domnului” în „Schimbarea la Faţă”. Inaugurarea bisericutei a avut loc la data de 6 august 1938, în prezenta episcopului greco-catolic Iuliu Hossu.
Cheile Turzii Biserica de lemnBisericuta s-a degradat treptat după 23 august 1944, prin nefolosintă si intemperii. În urma tăierilor masive de pădure, în 1955 nu mai exista nici un copac în acea zonă. Bisericuta de lemn (construită în stil bizantin) a fost demolată complet în anul 1966.

17 August 2010

Presupusele vestigii paleocreştine de la Turda (Radu Cerghizan)

Posted in Uncategorized la 17:47 de .

      Lespedea romană de piatra

 O piesă romană, pe care probabil ulterior a fost adăugat un motiv creştin, se află incastrată în zidul porţii din str.Avram Iancu între nr.3-5. Este vorba de un capac de sarcofag roman sau un acoperiş de aedicula (mic templu-capelă). Lespedea are 2 laturi: o latură lungă şi o latură scurtă, îmbinate în unghi de 90°.
  
Pe latura lungă apare capul Meduzei, între doi delfini şi alte motive decorative. In desenul lui J.Ackner, capul Meduzei, destul de şters, seamană unui bărbat cu barbă şi plete. In secolul al XIX-lea latura lungă mai avea încă un motiv încrustat, care între timp a dispărut (o roată sau monogramul creştin XP ?).
.
                                                 
 Pe latura scurtă există un kantharos (vechi potir grec de băut, cu două toarte) şi alte motive decorative. 
 
La Muzeul Bruckenthal din Sibiu s-a păstrat un desen al plăcii, executat de preotul J.Ackner în anul 1847. Elementul dispărut reprezintă o roată cu 8 spiţe, sub delfinul din stânga. J.Ackner a interpretat-o ca roată de căruţă. K.Horedt a fost de părere că roata ar putut fi în realitate un adaos creştin ulterior, respectiv cunoscutul monogram creştin constantinian XP. El nu a cercetat obiectul la Turda, ci doar materialele lui J.Ackner de la Sibiu. In urma studiului la faţa locului al plăcii, I.I.Russu a opinat că roata a fost gravată mult mai târziu (poate chiar în secolul al XIX-lea) şi că nu are caracter creştin.  

Gemma de onix

                       În colecţia arheologică a contelui ardelean József Kemény (1795-1855), colecţionar amator din comuna Luncani, jud. Cluj, s-a aflat în prima jumătate a secolului al XIX-lea o gemmă de onix. Motivul încrustat pe gemmă reprezintă scena “Bunului păstor” (Isus) şi mitul biblic despre Iona. Sub un copac, pe care se află un porumbel (simbolul Sf.Spirit), stă “Bunul păstor” în picioare, îmbrăcat cu o tunică şi purtând pe umeri un miel. La picioarele lui se găseşte un al doilea miel. În partea dreaptă este prezentat “Mitul lui Iona”, respectiv momentul în care Iona cade de pe corabia care-l transporta din portul palestinian Jaffa spre portul Tarsus in sudul Turciei, iar fabulosul peşte este gata să-l înghită, înhăţându-i mâna dreaptă. Gemma a fost o piesă ovală, cu diametrul mare de 13,5 mm şi diametrul mic de 11,5 mm. A fost văzută în colectia lui József Kemény de către consulul Prusiei în Ţările Române J.F.Neigebaur în anul 1847. Se presupune că piesa a dispărut în timpul Revoluţiei din anii 1848-1849. In perioada interbelică, B.Mitrea a descoperit la Biblioteca Universitară din Cluj un manuscris al contelui József Kemény în care descrie aproape toate obiectele din propria colecţie, inclusiv gemma de onix. Manuscrisul lui J.Kemény se află în prezent în posesia Bibiotecii Academiei Române, Filiala Cluj. J.Kemény nu a dat amănunte exacte asupra locului unde a descoperit gemma. Probabil că piesa a fost importată din alte părţi ale imperiului roman. Cercetătorii istorici au datat gemma ca provenind probabil din secolul al IV-lea. B.Mitrea a publicat după cel de al doilea război mondial o nouă descriere a acestei piese, arătând că simbolurile creştine prezentate pe gemmă apar chiar şi înainte de secolul al IV-lea.
În jurul corăbiei de pe gemmă apare binecunoscutul acrostih creştin IXQYC.I (Iota = I), Iêsoüs = IsusX (Chi = H), Hristos = Cristos
Q (Theta = Th), Theoü = Theui (Dumnezeu, la forma genetiv)
Y (Ypsilon = Y), Yios = Fiu
C (majusculă corespunzând majusculei greceşti S = Sigma = S), Sotêr = Sotir (Mântuitor).
Iniţialele IXQYC înseamnă în limba greacă IHTYS (“peşte”), respectiv iniţialele cuvintelor “Isus Cristos, Fiul Domnului Mântuitor”.

­Inelul de aur­

Tot la Turda a fost descoperit şi un inel confecţionat din fir de aur, descris de K.Horedt şi N.Vlassa. Inelul are formă ovală, cu dimensiuni de 15 x 16 mm şi poartă inscripţia latină VTE („utere felix“ = „foloseşte-l sănătos“). Urarea aceasta se întâlneşte pe numeroase obiecte paleocreştine romane de după anul 250. Inelul se află în prezent la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj.

Monumentul funerar

O lespede de piatră găsită la Turda aparţine sculpturilor romane cu scena “banchetului funebru”. “Banchetul funerar” a devenit cu timpul un simbol al credinţei în nemurirea sufletului. Defunctul, împreună cu membrii apropiaţi ai familiei, sunt înfăţişaţi în jurul unei mese, participând la un ospăţ. Placa de la Turda reprezintă 3 personaje: doi bărbaţi rezemaţi cu cotul de un kliné (divan uşor înclinat) şi o femeie aşezată pe o kathedra (jilţ înalt cu spetează şi braţe). In faţa lor, pe masă, se află o patera (vas roman pentru ofrande închinate zeilor) ţinută de femeie, o farfurie ovală cu un peşte şi o pâine tăiată în formă de cruce. Pe patera este zgâriat semnul crucii. Z.Milea şi V.Feneşan au ridicat problema posibilităţii ca acest obiect să conţină simboluri creştine. Peştele şi pâinea (tăiată în formă de cruce) sunt simboluri care apar, ce-i drept, pe multe monumente antice dinaintea creştinismului, în legătură cu diferite credinţe necreştine. Peştele era divinizat, împreună cu zeităţile Atargatis şi Kybele, în religiile orientale. Pâinea (inclusiv cea tăiată în formă de cruce) se întâlneşte, împreună cu alte simboluri ale cultului lui Mithras, şi în cultele siriene. Creştinii au preluat încă de timpuriu peştele şi pâinea, în şirul simbolurilor noii religii (secolele II-III d.C.). Prezenţa simultană a peştelui, a pâinii tăiate în formă de cruce şi a paterei cu o cruce, poate fi o dovadă a caracterului creştin al lespedei funerare de la Turda.

Note

– Gemma: podoabă preţioasă, cu incrustaţii sau cu un motiv.
– Onix: calcedonie dungată alb-negru, considerată drept piatră semipreţioasă.
– Iona: profet din secolul al VIII-lea î.C, care, potrivit ”Cărţii lui Iona” din Vechiul Testament, ar fi petrecut 3 zile în pântecul unui peşte uriaş.
– “Bunul păstor” se întâlneşte pe vestigii la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea, acrostihul IXQYC la începutul secolului al III-lea, iar “Mitul lui Iona” la mijlocul secolului al III-lea.
– Meduza este una din “Gorgone”, cele 3 fiice înspăimântătoare ale lui Phorcys şi Ceto (alături de Euryale şi Stheno). A fost metamorfozată de Athena într-un monstru cu păr vâlvoi, a cărui privire împietrea oamenii.
– XP = iniţialele greceşti ale lui Cristos.
– J.Ackner a fost preot german în comuna Cuşteriţa, jud. Sibiu.
– X = chi = h, P = rho = r
– Mithras: zeitate din vechea Persie (Iran).

16 August 2010

Intemeierea unei noi religii mondiale la Turda (Radu Cerghizan)

Posted in Uncategorized la 12:08 de .

 
Motto-ul credinţei unitariene: „Unus est Deus” („Unul este Dumnezeu”)
 
             Biserica Unitariana a luat fiinţă in ianuarie 1568, când, pentru prima data in lume la Dieta de la Turda s-a proclamat si s-a legiferat libertatea constiintei si a tolerantei religioase. Actul este cunoscut ca “Edictul de la Turda”.  Dieta a avut loc în actuala Biserică Romano-Catolică din Turda.Acest eveniment a fost legat de numele regelui Ioan Sigismund Zápolya (principe al Transilvaniei, apoi rege al Ungariei, 1540-1571) si lui David Francisc (1510-1579), intemeietorul si primul episcop al Bisericii Unitariene (martirizat in noiembrie 1579, in cetatea Devei, dupa decesul regelui Ioan Sigismund Zápolya).
Identitatea teologică a bisericii s-a conturat în secolul al XVI-lea. Dupa Reforma Protestantă, Unitarianismul s-a autodefinit ca un curent spiritual religios independent, care s-a eliberat de dogmele traditionale crestine, prin reîntoarcere la invăţătura lui Isus. Identitatea unitariana este puternica din toate punctele de vedere, si noutatile care au aparut in viata si exprimarea ei, bazata pe aceasta identitate, nu au dorit niciodata altceva decât adaptarea la cerintele omului religios in contextul istoric, social si spiritual al epocii. 
Implicarea sociala a bisericii a fost mereu un lucru natural si normal. In confesiune nu exista dogme, ci principii.  Dumnezeu ar fi creatorul universului, unicul Domn, cu caracter transcedental. Isus este profet si invatator, nascut om, care trebuie urmat, nu venerat ca Dumnezeu. In el nu există nimic divin. Isus ar fi atins nivelul cel mai inalt de trăire, dat prin pildele sale. Apartenenta la biserica, indiferent de confesiune, are o dublă conotaţie: una divină şi una naturală.
 
Doctrina unitariană
Esenta Unitarianismului este toleranta religioasa si atitudinea ferma de a sprijini libertatea de constiinta. Francisc David a accentuat ca religia trebuie sa fie libera, pentru ca in chestiuni de credinta nu trebuie sa existe forta, constrângere, si ca propovaduirea, raspândirea evangheliei nu necesita arme, violenţă. Unitarianismul înseamna libertate de constiinta si credinta. Nu este mai mare absurditate si irationalism decât de a forta constiinta si spiritul uman cu puteri externe, când numai creatorul lui are putere, autoritate asupra lui.
 
 
Emblema unitariană
In mijlocul emblemei se afla un şarpe (de culoare albă) care formeaza un cerc, iar în mijlocul cercului se afla un porumbel pe o stânca. Cercul este simbolul completului, perfectului, deplinului, iar stânca sugereaza ca porumbelul sta pe un fundament solid si tare. Deasupra şarpelui si porumbelului se află o coroană regală.
.
 
 
 
 
 

Sigla unitariană 
In interiorul siglei scrie: “Veritas vincit” (“Adevărul învinge”).
 
 
 
 
 

15 August 2010

Legiunea a V-a Macedonica (Radu Cerghizan)

Posted in Uncategorized la 17:59 de .

In Dacia romanii au cantonat, pe rând, urmatoarele legiuni:
– Legiunea III-a Galica: la Porolissum (azi: Moigrad).
– Legiunea V-a Macedonica: la Potaissa (azi: Turda).
 – Legiunea XIII-a Gemina: la Apullum (azi: Alba Iulia).
  – Legiunea IV-a Flavia: la Sarmisegetusa Romana Ulpia Traiana si la Drobeta (Turnu Severin).
  – Legiunea I-a Adiutrix: între anii 106-114 (amplasament necunoscut).
Legiunea a fost înfiinţată probabil de Marcus-Iunius Brutus. Legiunea a participat la bătălia de la Philippi în Macedonia, de unde îi derivă numele de “Macedonica”. Adusa pe teritoriul Moesiei, probabil de împaratul Augustus (27 î.C.-14 d.C.), s-a aflat aici în timpul împaratului Tiberius (14-37 d.C). In jurul anilor 33-34 d.C. a participat la construirea drumului roman de pe malul sudic al Dunării, apoi sub împaratul Claudius (41-54 d.C.) la operatiunile militare care au dus la anexarea Traciei la Imperiul Roman. In timpul împaratului Claudius legiunea a fost cantonata în castrul de la Oescus. A ramas în Europa pâna în anul 62 d.C., când împaratul Nero (54-68 d.C.) a strămutat-o în provincia Armenia din Orientul Apropiat. Stationata o anumita perioada în zona Pontului, a fost trimisa dupa declansarea Primului Razboi iudaic (69-70 d.C.) la Alexandria, apoi în Palestina, unde a participat la asedierea si cucerirea Ierusalimului. Dupa încheierea Razboiului Iudaic, a fost retrimisa la Oescus în Moesia.
  Urmatoarele operatiuni militare la care a luat parte au fost razboaiele dacice dintre anii 87-89 d.C. ale împaratului Domitian (81-96 d.C.), desfasurate dupa invazia Dacilor în Moesia (iarna 84-85 d.C.) si alungarea acestora. In timpul împaratului Traian (98-117 d.C.) s-a numarat printre cele 13-14 legiuni participante la cele două razboaie dacice (101-102 si 105-106 d.C.). Fie între anii 102-105 d.C., fie dupa anul 106 d.C.,Legiunea a fost mutata de Traian de la Oescus la Troesmis în Moesia Inferior, pentru întarirea militara a regiunii Dunarii de Jos, unde a ramas timp de 6 decenii (106-168 d.C.).
O parte a legiunii a fost mobilizata la cel de al doilea Razboi Iudaic din Palestina (132-135 d.C.), în vremea împaratului Hadrian (117-138), iar mai târziu, imediat dupa urcarea la tron a împaratului Marcus Aurelius (161-180) la luptele din provincia Armenia (162-165) împotriva Regatului Partilor, dupa ce acestia ocupasera provinciile romane Armenia, Capadocia si Siria. Abea revenita din campania orientala, legiunea este trimisa în Europa Centrala spre a apara granita de nord a Imperiului Roman de invazia unei vaste coalitii de neamuri si triburi, în cadrul asa-zisului Prim Razboi Marcomanic. Legiunea a luat efectiv parte la expeditia antimarcomana din anul 168 în nordul Alpilor, la încheierea careia a fost cantonata la Potaissa (Turda) spre apararea granitelor provinciei Dacia Porolissensis.La Potaissa, legiunea a construit un castru de format standard, pe terasa Ariesului, pe platoul numit azi “Dealul Cetate”, o fortareata dreptunghiulara de 573 x 408 m. Intre anii 167-170, Dacia a fost invadata de mai multe ori de popoare învecinate. Luptele romane de la nord de Dacia au durat însa numai pâna la moartea lui Marcus Aurelius (180). Urmasul său, Commodus (180-192), a renuntat sa continue aceste razboaie. La ultimele lupte din anul 180, se presupune ca a participat si Legiunea a V-a Macedonica. Legiunea a fost antrenata în luptele împaratului Septimius Severus (193-211) contra rivalilor săi la tron, Albinus (193-197) si Pescenius Niger (193-194). Sub împaratul Caracalla (211-217) s-a produs prima marea năvală a Gotilor în Dacia (uniti cu triburi de daci liberi, dinafara Daciei romane).
 Cu domnia împaratului Maximinus Thrax (235-238) începe perioada anarhiei militare si se înţetesc atacurile contra Imperiului Roman. In anul 242 îsi fac aparitia la Dunăre Carpii. Marele atac al Carpilor împotriva Daciei romane s-a produs în timpul împaratului Philippus Arabus (244-249). Romanii au învins pe Carpi în anul 247. Provincia romana Dacia a trecut în anii 245-248 prin momente deosebit de critice (atacuri ale Goţilor dinspre nord) si nu este exclus ca însasi castrul Potaissa sa fi fost atacat, cel putin amenintat. Dupa victoria Romanilor asupra Carpilor (247), Dacia se reface destul de repede, inclusiv castrul Potaissa. Intre anii 248-250 Goţii au întreprins noi incursiuni militare în Dacia de nord. In timpul împaratului Gallienus (253-268) o parte a legiunii a fost dislocata în alte regiuni de granita ale imperiului, spre a stavili invazia popoarelor învecinate. Dupa anul 260 situatia în Dacia devine critica. Urmele epigrafice dispar, iar cele literare vorbesc de o „amissio Daciae“. Imparatul Aurelian (270-275) a restabilit temporar autoritatea asupra provinciei Dacia, pentru a retrage apoi definitiv trupele si administratia in anii 274-275. Cu aceasta ocazie, legiunea a parasit definitiv castrul Potaissa, în care fusese cantonata timp de peste un secol (168-274), fiind din nou amplasata la Oescus în Moesia. In urmatoarele decenii, legiunea a avut ca sarcină supravegherea granitei de nord a Moesiei, dealungul Dunarii. Dupa reorganizarea provinciei romane “Oriens” (Egipt) în anul 293 de catre împaratul Diocletian (284-305), în nou creata provincie “Aegyptus Herculia” au fost transferate detasamente din mai multe legiuni, între care si Legiunea a V-a Macedonica. Despre stationarea legiunii la Memphis (Egipt) exista marturii scrise din secolele IV-V. Aceasta ultima perioada din istoria legiunii, care suferise importante modificari organizatorice în urma reformelor militare ale împaratilor Diocletian (284-305) si Constantin cel Mare (306-337), rămâne deocamdata neclara, ca şi începuturile ei (în secolul I î.C). Un detasament al legiunii a rămas la Oescus, având rol de a păzi noul pod peste Dunare dintre Oescus si Sucidava dat în functiune în anul 328.
Note
– Legiune: mare unitate militară romana compusa din 4000-6000 infanteristi si 300 călăreţi. Romanii au întretinut în Imperiu între 25-30 legiuni.
– Fleuronul legiunii: taur cu cap de vultur.
– Insemnele legiunii: LVM (L = Legio, V = cinci roman, M = Macedonica).
– Marcus-Iunius Brutus (85-42 î.C.): om politic roman nascut la Roma; participant (împreuna cu Cassius) la complotul si asasinarea lui Iulius Cezar (44 î.C.); urmarit de Antonius si Octavianus Augustus, a fost înfrânt la Philippi (Macedonia), unde s-a sinucis în anul 42 î.C.
– Philippi: oras antic din Tracia, mai târziu colonie romana în Macedonia, la 120 km nord-est de Salonic (Grecia), lânga actualul oras Drama.
– Moesia: provincie romana pe actualul teritoriu al Serbiei de nord-est, Bulgariei de nord si României (Dobrogea); în anul 86 a fost împărţită în Moesia Superior si Moesia Inferior (azi: nord-estul Bulgariei si Dobrogea).
– Tracia: provincie romana; azi: sudul Bulgariei si nordul Greciei.
– Oescus: asezare traca, apoi romana (în Moesia Inferior), aproape de confluenta râului Isker cu Dunarea (azi: Ghighen, Bulgaria), vizavi de Corabia (fosta Sucidava din Dacia Malvensis).
– Pontus: vechi regat la sudul Marii Negre, între Bithinia si Armenia; stat înfloritor pe timpul domniei lui Mithridates VI; dupa moartea acestuia în anul 63 î.C, devine provincie romana.
– Troesmis: azi Turcoaia-Igliţa, la sud de Măcin în Dobrogea.
– “Regnum Parthorum”: sud de Armenia.
– Primul Război Marcomanic: 167-175 d.C.; al doilea Război Marcomanic: 178-180 d.C.
– Carpi: daci liberi.
– “Amissio Daciae”: pierderea Daciei.
– Memphis: vechi oras egiptean, la sud de Cairo.
– Sucidava: azi Corabia (România).